Adevăruri de altădată: Un roman anti-prozaic

Romanul d-nului Tudor Arghezi, „Ochii Maicii Domnului“, nu pleacă de la o formulă. Un asemenea univers fantastic este patria adevărată a scriitorului: din necesităţi editoriale, personajele sale au o stare civilă, când românească, elveţiană sau englezească, plăsmuirile sale sunt supuse unui compromis între adevărul poetic şi verismul realist.

Structural, romanul e anti-prozaic şi anti-epic. Convenţional, localizează în spaţiu fiinţe de vis şi o suavă anecdotă, care în atingere cu litosfera se anexează problematicei psihanalitice. Avem de pe acum unul sau doi, dacă nu mai mulţi, medici cu clientelă fumurie, din fantomele de viaţă ale romanelor. De bună seamă, se va afla unul mai zelos, care va face folosinţă de cheia freudiană a complexului Oedip, cu o dexteritate de calfă-lăcătuş pe anatomia „Ochii Maicii Domnului".

Divinatorul D. H. Lawrence, în ai săi „Sons and Lovers" (Fii şi amanţi), a anticipat asupra ceasului sau - cine ştie? - a veacului clinic, de turburi pasiuni subconştiente, dela fiul la născătoarea sa; de atunci freudismul a făcut şcoală şi subiectul s'a răsuflat oarecum în literatură. În ce fel a ajuns d. Tudor Arghezi să lunece pe această pârtie abisală nu ştim. Împotriva unor aparenţe, noi credem că un sentiment religios al maternităţii s'a îngemănat cu o atât de extatică simţire a filiaţiei; din împletirea acestor două fire de coloratură mistică s'a ţesut canavaua romanului. [...]

D. Arghezi pare a dispreţui urzeala care face trăinicia scoarţei, ca şi cum se poate umple un covor numai din motive florare sau geometrice. Un roman de această urzeală, de fapte, întâi; de caractere, apoi. Condiţiile sale organice implică o mediocritate subterană, peste care se desprind semnificaţii reabilitoare. D. Arghezi nu se va resemna niciodată în această ucenicie a mediocrităţii: de a expune, de a povesti, de a fi pe alocuri inexpresiv? Poate că da. Deocamdată reţinem doar frumuseţea lirică a romanului, valoarea sa subiectivă. Nu e suficient? 

(articol publicat de Şerban Cioculescu-în „Adevărul", 1935)