Actorul-avalanşă

Actorul-avalanşă

Ilinica Tomoroveanu (stânga), Ana Ciontea şi Marius Manole (centru) şi Constantin Cojocaru

Marius Manole (32 de ani) joacă în spectacolul „Avalanşa“, regizat de Radu Afrim, care a avut premiera aseară, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Actorul vorbeşte frust despre meseria lui prost plătită, despre plafonare şi despre viciile unui sistem care demotivează tânăra generaţie.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Adevărul": Ce te-a determinat să accepţi un rol în „Avalanşa"?

Marius Manole: M-a fascinat ideea textului, pentru că noi trăim într-o lume care aparent e foarte liberă. Da, avem libertate, putem să ne exprimăm. Asta, în aparenţă. De fapt, noi nu suntem liberi. Trăim într-o lume condusă încă de şefi comunişti, oameni care au ochelari de cal, care te pedepsesc dacă spui adevărul, care te trag la răspundere şi-ţi cer buletinul ca să te identifice. Textul ăsta vorbeşte despre un sistem foarte închis, din care doi tineri vor să evadeze, o lume dominată încă de foarte multe prejudecăţi şi de foarte multe reguli. În aparenţă, ele sunt construite pentru fericirea comunităţii, dar aduc, până la urmă, doar moartea. E o lume foarte crudă, în care, pentru a salva comunitatea, este găsită vinovată o femeie însărcinată. Ea e pe cale să nască şi se presupune că din cauza ei s-ar putea declanşa avalanşa şi ar putea muri toată lumea. M-am bucurat că m-am întâlnit cu un astfel de text, pentru că eu însumi sunt acum într-o perioadă de revoltă foarte mare împotriva lumii, a celor din jurul meu şi împotriva regulilor nu ştiu de cine construite şi impuse.

Lucrezi din nou cu Afrim. Cum ai sesizat maturizarea voastră, la şapte ani distanţă de la prima colaborare?

Radu a rămas la fel: profesionist, proaspăt şi viu. Nici nu se vede că au trecut şapte ani peste el, pentru că el este un om care nu trăieşte cu mintea numai în România. Vede mult teatru în afară, e în permanenţă informat. Pe mine m-am găsit foarte schimbat: un pic închipuit, foarte şablonat, cu multe lucruri proaste în mine, cu multă zgură şi kitsch. Credeam despre mine că sunt un actor mai bun. Radu mi-a dovedit că nu e aşa. Chiar deloc. Din primele două zile, nu i-a trebuit mai mult. M-a desfiinţat şi foarte bine a făcut!

Ce ţi-a zis?

Că mi-am pierdut bucuria şi fantezia, că nu mai am putere să mă joc, că nu văd lucrurile decât serios, şi asta dăunează meseriei noastre. Ştiam asta când am început actoria, dar uite că pe parcurs unii m-au făcut să uit. Radu mi-a pus o oglindă în faţă şi mi-a arătat, după şapte ani, cum m-am transformat. Şi am văzut în ea un monstruleţ, nu un actor.



„Ne minţim că suntem actori buni"

Şi de unde te-ai molipsit?

Se-ntâmplă foarte multe lucruri proaste în teatrul românesc; lucruri în care, dacă n-ai intra, n-ai putea trăi, aşa că trebuie să intri. Şi e clar că te contaminezi, pentru că teatrul prost e ca un microb, se ia foarte uşor. Eu l-am luat. De aceea e foarte important să te întâlneşti cu regizori şi cu oameni care să te tragă de mânecă şi să-ţi spună: „Băiete, dă-te doi paşi înapoi şi revino-ţi, pentru că nu e cazul să ajungi aşa!" - eu având doar 32 de ani, nu 50. E trist, dar e şi bine că ne dăm seama. Pentru că noi ne minţim în fiecare zi atât de frumos, ne minţim la repetiţii că suntem actori buni, ne felicităm după spectacole, ne îmbrăţişăm, ne pupăm şi habar n-avem că, dincolo de asta, suntem cum suntem.

Spuneai: „Pe scenă, sub scutul ăsta că eu joc teatru, eu pot să fiu ăla care sunt eu de fapt". Cum eşti tu, de fapt, sub personajul tău din „Avalanşa"?

Sunt un om care are nevoie de un personaj pentru a-şi striga propriul adevăr (care nu e adevărul absolut). În România, în momentul în care începi să faci asta cu voce tare, şi nu pe la colţuri, ci în public, lumea spune: „A înnebunit Manole! Dar noi ştiam că e nebun, dar lasă-l, mă, că e nebun!..." Acolo, în scenă, nu ştiu cum se întâmplă, dar lumea te crede şi te acceptă. În afară nu te acceptă lumea aşa cum eşti tu.

Într-un spectacol precum „Avalanşa" simţi că tu eşti perceput de spectatori ca vedetă a spectacolului?

Absolut deloc. Radu Afrim pune actorii la acelaşi nivel şi nu există vedete în trupa lui. Nu există neapărat vârfuri sau personajul principal. Aici suntem şase actori şi suntem în scenă la fel de mult.


Din distribuţia spectacolului „Avalanşa“ mai fac parte Ana Ciontea, Constantin Cojocaru, Ilinca Tomoroveanu

Nopţi albe şi energizante

Mai ai insomnii pentru rolurile tale? Sau asta se întâmpla în perioada idealistă şi acum ai doar nopţi de somn fără vise?

La „Avalanşa" am avut insomnii, cu o săptămână înainte. În situaţii de genul ăsta, subconştientul tău lucrează permanent, pentru că e panicat. Înainte de fiecare premieră, deşi tu îţi propui să fii foarte calm, trăieşti o stare între vis şi realitate, vrei să te odihneşti, dar te trezeşti foarte obosit. Uneori, chiar cu idei noi. Când dorm, îmi vin foarte multe idei în vise, ceea ce înseamnă că spectacolul e important. Dacă îmi dau seama că n-am visat, înainte de un spectacol, înseamnă că e jale.

Cafeaua, ţigările, energizantele şi vitaminele te ţin în picioare ca să joci. Nu te îngrijorează cocktailul ăsta? Când ţi-ai făcut ultima oară un control medical?

Mi-am făcut un control acum doi-trei ani, când am descoperit o hepatită B. Da, ce să te-ngrijoreze? Că dacă n-aş face asta... Doar nu vreau să moştenesc eu pământul. Problema apare atunci când îţi dai seama că în scenă nu mai ai forţă. Şi mi s-a-ntâmplat de câteva ori. Toată lumea spune că meseria asta e una cu bătaie lungă şi că trebuie să ai grijă în primul rând de tine. Mi-am pus câteva semne de întrebare, dar încă sunt la vârsta la care îmi permit unele excese. Şi le fac, deocamdată. Încep să apară nişte nereguli, câteodată cu vocea, câteodată cu ficatul sau cu stomacul. Dar cred că meseria asta nu se poate face cu mult menajament. Văd mulţi actori care se menajează, şi în scenă, şi în afara ei, pentru ceva ce vine prea târziu sau poate că nu vine niciodată.

O meserie prost plătită

Ai apărut într-o seară la Mihai Gâdea şi i-ai făcut rating, i-ai dat exact ce avea nevoie: un vârf al actorimii tinere care îşi plângea condiţia. Nu te-ai simţit folosit, tabloidizat, în momentul ăla?

Nu mi-am dat seama atunci. Pentru că totul a pornit dintr-o joacă, dintr-o mărturisire de-a mea, pe blog (http://mariusmanole.bloguest.com/2010/09/27/10-lei/). Ei şi-au permis să preia ce am spus eu, apoi m-au sunat. Iar eu am fost foarte sincer, pentru că nu mint niciodată la interviuri. Eu am opţiunea să aleg: să apar sau să nu apar. După ce am apărut e tardiv să mai spun că m-au folosit. Trebuia să dau nişte explicaţii, pentru că nu e tocmai bine cum se întâmplă lucrurile în cultură. Şi nu înţeleg de ce nu sărim mai mulţi. Pentru că lumea trebuie să ştie... Sau poate că nu trebuie să ştie. Nici nu ştiu cum e mai bine. Pentru că, dup-aia, când te văd pe scenă, spun: „Uite-l, bă, pe ăla care a murit de foame!"

Şi totuşi, ce ar trebui spus?

Că actorii tineri pleacă din teatru. Că se duc în orice altă parte pentru a câştiga bani. Pleacă şi din ţară. E trist să auzi un actor spunând: „Eu nu mai joc pe salariul ăsta, de zece milioane. Nu mai intru în nimic, în niciun spectacol. Joc într-unul, maximum două, şi îmi caut de muncă în alte parte". Când îţi vin ratele şi întreţinerea, nu-ţi mai ajunge doar dragostea publicului. Nu poţi să plăteşti ratele cu aplauze, din păcate. Oamenii te urăsc când ieşi şi spui chestia asta. Eu am primit mesaje pe Facebook în care îmi spuneau: „De azi înainte eu nu mai vin să te văd la teatru. Pentru că ai apărut la Gâdea, pentru că te-ai plâns şi noi credem că actorii sunt un fel de zei". Actorii nu sunt niciun fel de zei. Sunt nişte oameni care merg şi ei acasă, vai de capul lor, care n-au bocanci de iarnă, merg şi ei prin frig. Nu vreţi să mergeţi să mă mai vedeţi la teatru? Vă rog frumos să n-o mai faceţi! Dacă asta aţi înţeles din tot discursul ăsta.

Tu ţi-ai cumpărat o garsonieră, ai rate la bancă...

Mă lupt cu ei, mă cert cu ei la telefon. Începe să-mi şi placă chestia asta. E groaznic! Şi te sună pentru cinci euro, dacă ai rămas dator. Le-am zis: „Domne', sunt cinci euro!". Mi-a venit şi acasă un evaluator, ca să-mi analizeze casa, ca s-o scoată la vânzare. Nu poţi să-i condamni... Dup-aia te întrebi cum de ai ajuns la 50 de ani şi mori şi nici n-ai plătit casa toată.

Marketing şi self-marketing


Imagini din spectacolul „Avalanşa“

Ce-ai face dacă ai fi directorul Teatrului Naţional?

O, Doamne! N-ai vrea să ştii! Cred că e foarte greu să fii directorul acestei instituţii-mamut. Eşti director de teatru, dar eşti şi om. Şi te zbaţi între calitatea ta de om, pentru că nu poţi să laşi pe drumuri nişte oameni, şi cea de director, când vezi că nu poţi să-i pui pe unii să facă unele lucruri de care nu sunt în stare. Împarţi puţin pentru mai mulţi, ca să fie bine pentru toată lumea, când, de fapt, e rău pentru toţi. În primul rând cred că aş chema regizori buni, pentru că teatrul nu se poate face fără ei. Or, în România, sunt câţi poţi să numeri pe degetele celor două mâini. E adevărat că mi s-a spus că regizorii nici nu vor să vină la Teatrul Naţional, din cauza trupei. Se poate să fie adevărat. Nu ştiu cum se poate soluţiona situaţia. Eu mi-aş dori mult să lucrez cu Tompa Gábor, cu László Bocsárdi, cu Alexandru Dabija, cu Andrei Şerban, cu care n-am lucrat. Aş mai vrea să colaborez din nou cu Yuri Kordonski.

Transmiţi de obicei semnale, tragi regizori de mânecă, prin diverse locuri?

Niciodată n-am făcut asta şi nici n-o s-o fac. Omul care are nevoie de tine şi te place te caută. Ce mi-e dat să joc şi să fac, o să fac! Nu cred în telefoane date pe acasă, nu cred în pile sau în prânzuri cu regizorii, ba chiar mă feresc de chestiile astea. Stau la masă cu ei doar dacă sunt prieten, cum sunt cu Radu sau cu Felix Alexa. Nu mă duc la sindrofii, ba chiar mi-e scârbă de asta.

Ce lacune ai, ca actor?

Am foarte multe. E vorba şi de faptul că trebuie să fii înconjurat de oameni foarte profesionişti, care să te tragă în sus. Sunt rari actorii cu care te întâlneşti şi care te fac să-ţi spui că trebuie să te ridici la nivelul lor. Mă întâlnesc cu unii colegi tineri care funcţionează în diverse trupe şi au şi ei aceeaşi problemă: şi-au pierdut bucuria de a mai face teatru, şi-au pierdut dorinţa de a mai găsi ceva nou. Când mai ai în faţă şi un regizor care nu mai caută nici el, atunci e un dezastru total. Mi se reproşează tot timpul că mă întâlnesc cu oameni pe stradă care-mi spun că vor să vină la un spectacol în care joc, iar eu le spun să nu vină, pentru că spectacolul este prost. Şi au un şoc: „Cum adică, dar jucaţi dumneavoastră în el!" îmi spun ei. „Păi, şi ce dacă joc eu? Şi eu sunt prost, şi spectacolul e prost! Vreţi să vă desenez?", le răspund. Ca să evoluez, ar trebui să încep cu alegerile repertoriale. Eu nu ştiu să-mi aleg rolurile, joc în orice. Apoi, la nivel de concentrare şi de energie, mă obosesc inutil, chiar şi la repetiţii. Trebuie să am grijă de vocea şi de corpul meu, să mă las de fumat... N-am mai făcut sport de şase luni, pentru că n-am mai avut timp. Şi mai sunt atât de multe...

citeste totul despre: